Din volumul "La loca de la casa" (Nebuna casei), ne dăruieşte un fragment din a patra sa povestire. Mărturisesc că, deşi o citisem, ascultând vocea Rosei, povestirea este alta. O fi din pricina deformării profesionale, căci translatorii dezvoltă mai mult înţelegerea după auz decât celelalte competenţe, însă “r”-urile pe care Rosa trebuie să le fi îngrijit de mică pentru a-şi pronunţa corect numele, (deşi Shakespeare se oprise oricum mai mult la dulceaţa florii - what’s in a name?), cadenţa lecturii, inflexiunile, pauzele şi calmul pacific al...Pacificului, ne fac literalmente să simţim, să vedem, să mirosim şi mai ales să ascultăm acea respiraţie oceanică, acel suflu primordial.
Istoriile care compun acest volum sunt scene de viaţă de la graniţa dintre ficţiune şi memorie (şi ce literatură nu?!) însă în acelaşi timp, sunt metafore ale scriiturii. Rosa s-a împrietenit cu NEBUNA CASEI de multă vreme. Şi în această ipostază, ne îndrumă prin acest spaţiu suficient de amplu (remarca se datorează carantinei) pentru a cuprinde visele, iubirile, întâlnirile fericite şi pe cele eşuate, bătălia împotriva apatiei şi perfidiei, nudurile sufletului, indecente sau nu; şi în acelaşi timp, suficient de îngust pentru ca singularitatea sa imagistică şi literară să nu se estompeze. Luaţi de mână de către Rosa Montero şi având ca fundal vocea nebunei cu ecoul său, ne afundăm în această casă în care domneşte literatura şi în care albumele cu fotografii de familie îi conţin pe Goethe şi pe Wilde, pe Capote şi pe Melville, pe Rimbaud şi pe Italo Calvino…