Podcastul „Reziliența prin cultură” propune repere și idei pornind de la care putem converti provocările actuale în ocazii de întărire interioară, deschidere spirituală și renaștere comunitară.

În ce circumstanțe a început să se contureze pentru Sanda Golopenția dorința plecării definitive în Statele Unite ale Americii? Cum a învățat alfabetul acestei lumi noi și care au fost cele mai eficiente metode de a o „îmblânzi”? La ce s-a adaptat și la ce nu s-a adaptat în spațiul american? Se poate vorbi despre o pedagogie a exilului pentru cei ce se confruntă cu această experiență? În ce fel era diferită singurătatea din America față de cea din România? Care au fost marile prietenii românești din Statele Unite? Dar cele americane? Cum și-a amenajat o Românie personală acolo, în America? Pe firul unor întrebări evocatoare, dialogul dintre Sanda Golopenția, professor emerita la Universitatea Brown, renumită specialistă în lingvistică, semiotică, sociologie și antropologie culturală, și Cristian Pătrășconiu, publicist și scriitor, prilejuiește o emoționantă confesiune despre condiția exilatului, despre înrădăcinare și adaptarea treptată la un nou spațiu cultural, dar și despre obiectele-talisman și firele afective care asigură continuitatea între lumi și generații.

0:00 Viața americană a Sandei Golopenția
0:14 Skip Intro
8:53 „Din când în când, mergeam în audiență ca să aflăm ce se întâmplă cu noi, cât stăm. Noi am stat și am tot stat. Am stat așa de mult, încât prietenii noștri de la Paris au venit să ne vadă, pentru că nu mai pricepeau ce se întâmplă cu noi: de ce am stat? La un moment dat, toți plecau și numai noi rămâneam.”
18:11 „Era un seminar de literatură comparată și semiotică. Și seminarul era adresat profesorilor de literatură comparată, semiotică, franceză și eu făceam parte din corpul profesoral. Deci studenții mei, ca să zic, profesorii care erau la acest seminar, au fost extrem de săritori și au hotărât să-mi caute un post.”
27:47 „Noi n-am folosit cuvântul «exil» cu ușurință. O vreme, am vorbit despre emigrare, și nu despre exil. Ni se părea că exilul este un concept așa de nobil și de înalt, iar noi plecaserăm împinși de supărări. Nu plecaserăm cu scopul acela nobil al exilatului, care pleacă să facă altceva pentru țara lui, ci plecaserăm ca să ne sustragem unor nedreptăți.”
38:30 „Am avut o cameră românească «zburătoare», care a fost expediată din România. Când am decis să plec, m-am ocupat nu numai de cărți, ci și de obiectele fără de care nu concepeam viața altundeva. Și obiectele astea au fost: furci, blide, urcioare, ștergare. Dar nu era simplu. Trebuia să mergi la Casa Scânteii cu fiecare, să ți se pună o ștampilă...”
46:08 „Au fost oameni care, fără să pot să spun că ne-au fost prieteni, ne-au fost aproape în multe clipe. A fost Mircea Eliade, dar pe care îl vedeam din când în când – el avea treburile lui –, dar, când îl vedeam, se deschidea și era cald cu noi.”