Cu zile în urmă, prietenul Horia Barna mi-a trimis pe whatsapp un text care purta un titlu, mai lung, am banuit, decât îmi permitea să văd ecranul telefonului: Plimbare prin Parisul, dar şi aşa, am continuat să citesc, (în pofida avalanşei de mesaje, care, de la instaurarea stării de alarmă te extenuează dacă intri cumva în spirala lor) din două motive. Unul, venea de la Horia şi doi, Parisul “vaut bien une messe”! La rândul al doilea, ca şi voi, ştiam deja cui îi aparţine scriitura cu toate că numele autorului apărea abia la sfârşit. Această incursiune literară şi pictorică, intertextuală şi intermodală, care deşteaptă amintiri din Parisul lui Cortazar dar şi din cel al lui Charlie Hebdo, această capacítate de a ne pune în faţa unor scenarii abominabile cu candoarea metaforei şi firescul descrierii unei zile oarecare, o zi în care nu se petrece EFECTIV nimic, nici nimeni, cu excepţia minţii lui Vişniec unde se petrece totul, căci iese pentru două ore în stradă şi vede cea mai mare scenă a lumii. Nu este, oameni, buni, un lux şi un deliciu? Nu, fără respiraţia publicului. Fără “rhubarbul” figuranţilor. Ideea cea mai paralizantă care traversează această cronică este oraşul gol pe dinafară şi pe dinăuntru. (Catalina Iliescu)