Acest fragment este cel cu care Mihai Eminescu decide să deschidă nuvela “Sărmanul Dionis”, exponentul poate cel mai cunoscut al prozei de ficţiune a poetului naţional, care catapultează puţin cunoscuta literatură română în universalitate la sfârşitul secolului XIX. Este unanim recunoscută de către lingvişti şi academie în general extraordinara sa putere de sinteză a tot ceea ce se scrisese până la el şi vasta sa contribuţie la cristalizarea limbii române literare ulterioare. „Sărmanl Dionis” este o proză avat la lettre în care se contopesc ideile metafizice alimentate de tezele kantiene şi schopenhauriene cu dimensiunea fantastică. Deşi primeia îi putem atribui tratamentul spaţial şi temporal, nu este mai puţin adevărat că cea de a doua absoarbe toate celelalte versante: oniricul este lentila prin care năvălesc în povestire aberaţia, anacronismele, suprapunerea planurilor. Fragmentul ales de actorul Ion Caramitru, pe care ni-l cedează din colecţia sa personală, este meditaţia filozofică îniţială pusă în gura lui Dionis. După părerea criticului Aurel Martin, semnificaţia monologului nu este atât filozofică, cât caracteristică unui personaj a cărui obsesie se concretizează în spaţiul real în care încearcă să anuleze timpul relaţional şi finitudinea teritorială. (Sinopsis: C. Iliescu)